Toni Tecuceanu este inmormantat astazi. Maine va fi, probabil, ultima zi in care presa va dezbate subiectul, ultima zi in care jurnalistii se vor stradui sa gaseasca cuvintele potrivite si titlurile emotionante. Eu stiu, am facut asta de prea multe ori.

Doar pentru cativa oameni vor mai ramane mult timp, toata viata poate, amintirea si durerea.

Anul trecut, doua fiinte atat de iubite au plecat de langa mine pentru totdeauna. I-am oferit lui Dumnezeu sufletul meu, pentru ca ele sa ramana. El stie mai bine… A treia viata a trait in mine doar sapte saptamani, pentru ca El a vrut-o alaturi. Astazi se implinesc patru luni de cand, intr-o zi de 7, una dintre cele doua fiinte dragi a plecat. Tot astazi, Toni Tecuceanu va pleca si el, dar fara sa-si mai ia la revedere, facand smechereste cu ochiul.

„Toate accidentele ii surprind, adeseori napraznic, pe cei increzatori, aidoma iubirii“. E prima fraza din „Gargui“.

E totul atat de fragil, atat de scurt, incat nu incetam sa fim surprinsi. Dar cati au mai fost surprinsi de fulgii care cad pe fata (si nu de traficul blocat), de cativa catei maidanezi care se harjonesc in parc, de cuvintele impleticite ale unui copilas care vorbeste tare in metrou, de sarutul de „buna dimineata“ sau de mirosul de mere coapte? Cati isi mai suna parintii doar pentru a le auzi vocea sau cati se mai opresc sa priveasca niste vrabiute care ciugulesc dintr-un colt de paine aruncat in noroiul de pe strada? Sunt atatea lucruri simple, sunt atatea minuni in noroi!

Am realizat ca as fi renuntat la orice, la job, la pomul meu impodobit, la masa bogata, doar ca sa-i am alaturi de mine, Craciunul acesta. Pot doar sa sper ca ne vom intalni dincolo, pe taramul lui Dumnezeu. Si pot doar sa-I multumesc Lui pentru ca nu m-a lasat prada deznadejdii, pentru ca m-a facut sa rad din nou si sa iubesc orice farama de viata. Si pot doar sa fiu recunoscatoare pentru ca inca imi ofera secunde, zile sau o viata alaturi oamenii care conteaza.

Nu va pierdeti in „mai am timp“, „alta data“, „mai incolo“. Veti fi surprinsi…

P.S. This story won’t have a sequel.