Va spuneam ca Istanbulul nu e nimic din ceea ce stiam eu si la fel pot spune si despre mancarea turceasca. Uitati de kebaburile de Dambovita pline de sosuri si cartofi prajiti, nu va mai ganditi la “Covrigelul urias” (care creste intr-o jumatate de ora cat un aluat normal in trei ceasuri), ascundeti-va copiii de baclavalele mincinoase de prin cofetarii.

Pentru ca mancarea turceasca autentica este The Stuff. Din ce am experimentat eu in patru zile la Istanbul, as imparti-o in trei categorii: street food, mancarea din bodegile si carciumile in care mananca turcii si mancarea din restaurantele de prostit turisti.

Pentru primele doua, viata merita traita :). O sa va povestesc pe scurt despre fiecare, o sa va rog sa scuzati calitatea unor poze facute in graba sau pe lumina proasta, o sa va rog sa scuzati absenta altor fotografii, dar uneori chiar se bateau turcii la gura noastra :).

Revenind la street food, cred ca niciun oras in care am fost pana acum nu are o asemenea diversitate: de la placintarii si patiserii, la tonete cu covrigi si castane sau locuri de facut kebab (la fiecare colt de strada, la propriu).

In patiserii gasesti tot felul de foietaje cu diverse umpluturi, insa ceea ce e special sunt borek place-urile. Adica niste patiserii unde se face borek, o placinta din foi subtiri, umpluta cu spanac, branza, carne sau cartofi. Cum nu mancasem niciodata o placinta cu cartofi am incercat varianta asta si nici nu mi-a mai trebuit alt borek cat am stat in Istanbul. E adictiva.

Vanzatorii ambulanti de covrigi si castane sunt plasati din 50 in 50 de metri, mai ales in zonele pietonale. Pe cei cu covrigi ii intalnesti mai mult ziua, pe cei cu castane seara. Un covrig rotund cu susan costa 0,75 de lire (1 leu si ceva) iar 100 de grame de castane coapte 3 lire (6 lei). Denumirea turceasca a covrigului e simit, de aici si vechea denumire pentru covrigariile romanesti: simigerii (dar cred ca e deja un arhaism :)).

De asemenea, Istanbulul e impanzit de vanzatorii volanti de sucuri naturale, in principal suc de rodie si suc de portocale (sau amandoua), pe care ti le prepara pe loc.

Buun, sa trecem la artileria grea a street food-ului din Istanbul: the kebab itself. Departe de ce stim noi aici despre el. In primul rand ca gasesti kebab din miel, cu un gust minunat de miel, nu de oaie, nu de seu, ci de miel. Apoi, pe langa carne, in kebab vor intra salate si legume (salata verde, morcov ras, ceapa) si eventual castraveti murati sau ardei iute. Daca ceri, iti pun si condimente: sumac, menta uscata, cimbru uscat etc. Nu sos, nu cartofi prajiti. Intr-un singur loc mi-au pus doi cartofi prajiti. Doi! Apoi, kebabul poate fi in paine, pita sau lipie, iarasi altceva decat in Romania. Lipia lor e mai subtire (de asta iti si pun doua la un kebab), e mai elastica si mai putin fainoasa, se aseamana mai degraba, ca si consistenta, cu o clatita. Si chiar daca nu are sosuri si cartofi, kebabul e foarte satios. Costa intre 4 lire (2 euro) si 8 lire (4 euro), in functie de zona din care il cumperi.

Dupa o prima experienta la un restaurant de turisti cu preturi europene si chelneri chiauni care ori uitau sa-ti aduca comanda, ori ti-o aduceau peste o ora, ne-am orientat catre chestiile adevarate: carciumi in care mananca ei, bodegi de pe stradute inghesuite sau autoserviri unde stateau turcii la coada pana-n strada. Ca doar asa am invatat de la Andrew Zimmern, sa mananc de unde mananca localnicii si sa fie coada, indiciu clar ca mancarea e buna :). Si cata dreptate are!

Nu am retinut denumirile turcesti ale mancarurilor, de fapt nici nu stiu daca erau notate pe undeva. In plus, toti turcii (inclusiv cei de la “impinge tava”) vorbeau engleza si-mi explicau amabil ce e in fiecare fel de mancare. O sa va dau doar cateva exemple: sarmalute in foi de vitza umplute cu orez si stafide (plus niste condimente) – incredibil de bune, un picior de miel copt incet la cuptor, suculent si moale, o salata rece de vinete si dovlecei prajiti in ulei de masline, apoi amestecati cu un sos de iaurt (salivez rau), ciuperci cu sos de rosii si condimente, paste cu iaurt, vinete umplute cu carne tocata, kofte (un fel de mici din carne de vita) cu ardei iute murat sau ardei iute copt pe gratar, supa crema de linte, supa crema de rosii, supa de fasole boabe, budinca de orez (dulce), salata de castraveti cu iaurt. Apropo de iaurt, la ei nu se bea apa in timpul mesei sau dupa, ci ayran.

Pentru mancarea din primele doua categorii, as lua oricand avionul de Istanbul.

Dupa cum va spuneam, mai e categoria restaurantelor pentru turisti. Preturile variaza intre 10-12 lire  o supa sau o omleta (5-6 euro) pana la 25-30 (12, 5 – 15 euro) un fel principal. Asta nu intr-un restaurant de fitze pentru turisti, ci doar intr-unul pentru turisti. Iar in meniu e un mix de feluri nationale (destul de putine) si salata Cesar sau snitel. Nu tocmai alegerea mea pentru o masa in Turcia. Sorin a mai fost on business la doua restaurante de fitze: unul cu specific turcesc (Kösebasi, votat in topul “Time” al celor mai bune 50 de restaurante din lume), unde a mancat foarte bine si un fel de Bamboo de Istanbul (Reina), plin de pitzi, unde a mancat muschi de vita cu sos gorgonzolla. My point exactly! Si nu se prea facea sa aiba aparat foto, s-a gandit el (gresit), cand eu il bateam la cap: ia aparatu’, fa poze!

A, sa nu uit de americanii care au mancat cam de 270 de dolari de persoana, intr-o seara. Intr-un restaurant de turisti, of course. Dialog:

–          Ce beau cei de la masa aceea?

–          Coniac! Vrem si noi.

–          Ok, 50 de euro paharul.

Au dat de niste chelneri “draguti” :).

In ceea ce priveste deserturile, o sa va vorbesc despre revelatia mea: baclavaua cu branza (sunt convinsa ca are un nume in turca, insa mie mi-a scapat). E cea mai buna chestie din familia baclavalelor. Eu am cumparat din intamplare, fiind convinsa ca e baclava umpluta cu nuci sau fistic. Insa, surpriza, era umpluta cu crema de branza. Un singur cuvant: geniala. Mi-au mai placut mult cataiful si baclavaua cu nuci in sirop de lapte. Din pacate, nu am nicio poza, pentru ca in aceste cazuri foamea a invins :D.

Si, ca incheiere, minunata cafea turceasca (2-3-5 lire, in functie de locul in care o bei).

PS daca cineva are idée cum se cheama unele feluri insirate de mine mai sus, va rog, spuneti-mi, ca sa nu ma duc data viitoare si sa arat cu degetul :). Billyboy, Cristina, anyone?