Cand am inceput sa descopar lumea asta fascinanta care se cheama gastronomie, nu mi-as fi putut imagina ca voi ajunge in unele dintre cele mai bune restaurante din Paris. De fapt, pe-atunci mintea mea era prea mica chiar si pentru a-si imagina astfel de locuri. Pentru ca dupa ce ajungi in astfel de locuri, poti doar sa te inclini, iar apoi sa continui sa visezi. De data aceasta fost vorba despre Le Pur (o stea Michelin, restaurantul hotelului Hyatt Vendôme) si La Tour D’Argent (o stea Michelin).

Pentru ca restaurantele astea sunt din alta lume, la Le Pur nu am avut voie sa fac fotografii si pentru ca si eu sunt de pe alta planeta, la Tour D’Argent am descoperit ca imi uitasem cardul foto in laptop, drept urmare am doar cateva fotografii, oarecum compromise, facute cu IPhone-ul. Insa de data asta, cred io, o mie de cuvinte vor face exact cat o mie de cuvinte. Sau, in fine, cate oi scrie.

Prima oara am ajuns la Le Pur. Din intamplare. Eram dupa vreo saptamana de Paris si restaurante, am reusit sa scap de restul lumii, mi-am pus aparatul de gat si m-am dus pe strazi. Bineinteles, cu scuza (adevarata, de altfel): duceti-va voi, eu nu mai vreau si nu mai pot sa mananc in restaurant. Macar in seara asta. Pliz! Pă-liz!

Dupa un tur Madeleine/Haussmann/Rivoli, o lumina stralucitoare de poze si-un harap alb care voia sa ma agatze in Tuileries, numai ce-o aud pe Juliette Greco ca-mi urla din telefon. Raspund si aud: “Trebuie sa vii aici, nici nu-ti dai seama cum e, toata lumea insista, e bucatarie deschisa si avem o masa chiar langa bucatarie, ii vedem p-aia ce fac”.

E, “daca-i vedem pe aia ce fac”, nu vin. In fine, dupa niste alti euro platiti Orange-ului, am cedat. Bine, macar am castigat o batalie si m-am dus in blugi.

Intr-adevar, am avut cea mai buna masa, adica exact langa peretele, de fapt, jumatatea de perete care despartea restaurantul de bucatarie. De fat, daca intindeam mana puteam chiar sa iau chestii de pe masa unde se asamblau deserturile :). De cum am ajuns, un chelner a inceput sa-mi acorde mult prea multa atentie, desi eram in blugi. Nu ca m-a deranjat atentia, doar ca a inceput prea repede: ce fel de apa vreau, daca vreau vin (oare nu se citea pe fatza mea ca vreau?), ce fel de paine vreau, ce vreau sa comand. In fine, eu eram oarecum absenta, pentru ca ceea ce se intampla in bucataria de langa noi era mult mai interesant.

Era o echipa de vreo 7-8 oameni, condusi de un chef femeie, de origine asiatica. Fiecare isi facea strict treaba lui: unul friptura la gratar, unul sosurile, unul garniturile, unul deserturile etc. Chinezoaica (asa i-am zis eu) verifica toate comenzile, dadea toate ordinele, punea touch-ul final pe fiacare farfurie, verifica temperatura farfuriilor si a mancarii, isi dadea OK-ul ca ele sa fie duse la masa si urla la chelneri “Vite!Vite!” (adica repede). Era armata in bucataria aia, dar era fascinant.

Un lucru care m-a surprins era ca chefa stergea marginile farfuriile cu un buretel inmuiat in apa. Bine, asa ceva e obligatoriu in orice restaurant, dar m-a surprins ca imediat dupa ce folosea buretelul in arunca intr-un bol micut cu apa. La urmatoarea farfurie il lua de acolo, il storcea, stergea farfuria si-l punea din nou in acelasi castronel, in aceeasi apa. And so on… Chiar nu stiu cum se procedeaza in marile bucatarii, a fost prima data cand am vazut un astfel de spectacol si nu vreau sa trag vreo concluzie sau sa pun un verdict. Spun doar ca pe mine m-a surprins.

[singlepic id=474 w=620 h=440 float=center]
Echipa de la Le Pur si chef de cuisine, asiatica din centru

Trecand peste asta, a fost cea mai buna masa pe care am mancat-o acum la Paris. Un ficat de ratza facut mediu, care se topea in gura. De fapt, expresia asta capatat un cu totul alt sens pentru mine. Vita Wagyu (Kobe), cea mai buna vita pe care am mancat-o vreodata, cu cel mai bun piure pe care l-am mancat vreodata. Friptura de vita simpla, la gratar, cu cateva boabe de mustar deasupra.

Inainte de masa un amuse bouche, un fel de sorbet sarat de smantana lichida, cu o floricica de porumb in varf si niste porumb baby pe gratar. Nu mi-a placut. Inainte de desert, altceva din partea casei, un pandispan cu un fel de bezea si dulce de leche, nici asta nu mi-a placut.

Insa cand a venit tarta mea de ciocolata, mi-am dat seama ca ceea ce am mancat eu pana atunci nu a fost ciocolata. De fapt, a fost departe de ciocolata. Cred ca am simtit si radacinile arborelui de cacao . Au fost trei feluri clasice fraceze: foie gras, friptura de vita si tarta de ciocolata, dar dintr-o alta liga. Un alt fel din care am gustat si care m-a impresionat profound au fost momitzele de vaca. Iar spectacolul pe care l-au facut acea chefa (care la final ne-a multumit) si echipa ei e ceva la care pot doar sa visez.

La Tour D’Argent, insa, n-am mai scapat. N-am mai putut sa merg in blugi, ca doar acolo au mancat Tarul Alexandru al II-lea al Rusiei, Otto von Bismark, Regina Angliei, Imparatul Japoniei, de Gaulle si alti din astia mai mici precum Kennedy si Clinton (despre care circula o poveste ca ar fi comandat Coca Cola :)). Asa ca tinuta e obligatorie.

Restaurantul asta e unul foarte vechi, la un moment dat a avut trei stele Michelin (dar a ramas doar cu una) si are o vedere erxtraordinara spre Notre Damme. E specializat in ratza, iar la final am primit o vedere cu un nene care prepara o ratza si pe care era scris numarul fiarei ucise ca sa ma satisfaca pe mine: 1.109.609.

[singlepic id=476 w=620 h=440 float=center]

De altfel, pe un perete era afisat meniul pregatit cu ocazia ratei cu numarul un milion. Asta s-a intamplat acum vreo cativa ani, cand vreo cativa mari bucatari de prin Lyon si alte parti ale Frantei s-au adunat si au conceput meniul aniversar. Felul principal s-a numit asa: Majestatea sa, a milioana ratza gatita cu mari vinuri de Bordeaux. Eeeh?

Desi s-au mancat tot felul de lucruri (la antreu pot sa mentionez ciuperci morilles intr-o crema de galbenus de ou, extraordinar de bune), printre care vita sau peste, de data asta vedeta a fost ratza si am mancat chiar specialitatea casei, rata Tour D’Argent.

[singlepic id=477 w=620 h=440 float=center]

[singlepic id=475 w=620 h=440 float=center]

[singlepic id=478 w=620 h=440 float=center]

Am mancat e mult spus, pentru ca e vorba de o rata intreaga. Am mancat jumatate de piept. Pe restul am luat-o la pachet. Toate ratele sunt gatite intregi, pentru doua persoane. Aceasta a fost gatita roze, intr-un sos obtinut din sucurile ei proprii (inclusiv sange si maduva din oase), dupa ce carcasa ratei este presata intr-o masinarie speciala. Aceste sucuri sunt apoi puse la fiert cu vin rosu si rezulta un sos extraordinar, cu gust de maduva dar si de ficat. Sosul e mai mult sau mai putin condimentat, te intreaba ei cum il vrei. Intr-adevar, rata a fost foarte buna.

La inceput, intre feluri si inainte de desert, tot felul de chestii din partea casei: niste mini madlene sarate, cu ansoa sau castane, o terina de ratza cu coaja de portocala (daca n-ar fi avut portocala mi-ar fi placut mai mult), niste minipateuri cu hrean si crema de branza (foarte, foarte bune), niste choux a la crème, dar cu o crema acrisoara de verbena (m-am uitat apoi pe net si am vazut ca asta e o floare). Bineinteles, tacamurile erau de argint (ar fi fost si culmea ca La Tour D’Argent sa fie de inox), iar tacamurile si farfuriile aveau imprimata momograma restaurantului.

Cand a fost comandata a doua sticla de vin, cei care mai aveau vin in pahare din prima sticla au primit un al doilea pahar, in care li s-a pus vin din a doua sticla desfacuta, chiar daca era vorba de acelasi vin. Ca sa nu se amestece intre ele, pentru ca unul era desfacut, avea o anumita temperatura, “respirase” deja. Deh, tzaranii invata ceva de fiecare data :).

Desertul nu m-a incantat deloc. De fapt, nu mi-a placut. A fost vorba de crepes Suzette (crepes Belle Epoque le-au numit ei in meniu), dar inecate in Grand Marnier, incat nu se mai simtea decat gustul de alcool. In rest, multi rusi. Masa asta e pe locul al doilea in top, in excursia asta.

Asa cum va spuneam, sunt norocoasa ca am ajuns in astfel de locuri si chiar apreciez, insa e clar ca nu am exercitiul si educatia culinara pentru a trai in modul asta. OK, e frumos o saptamana-doua pe an, dar apoi wtf, plm and all the shit. Tocmai de-asta e bine ca m-am intors (si traiesc) in Romania. Macar din cand in cand :).