În numărul din noiembrie al “The New Yorker” , o ediție specială dedicată gastronomiei (o ediție foarte tare, de altfel), un nene se lăfăia preț de un articol întreg vorbind despre varza murată făcută în casă, de s-ar cruci toate gospodinele și bunicile din România cum de-a ajuns vărzuca din putină direct la gazetă.

Și uite-așa, de-atunci mă tot gândesc eu la o călită românească :). Dar pentru că urăsc să arunc mâncarea, am așteptat să treacă “bombardamentul” sarmalelor și-al piftiei. Adică să treacă Sărbătorile.

Drept urmare, varza călită se cerea imperios zilele astea, dacă nu de poftă, măcar pentru ca nu mai aveam mâncare. Am avut varza murată perfectă, zic eu, pusă de soacră-mea. De ce perfectă? Pentru că atunci când am gătit-o nu i-am mai pus nimic în afară de apă și untură: nici, sare, nici bulion, nici condimente. A fost exact atât cât trebuia de sărată, de acră, de condimentată.

Înainte de a toca varza, am spălat-o puțin în apă rece și am stors-o. Apoi am tocat-o și am pus-o la călit în untură, în care topisem deja câteva bucățele de slănină afumată făcută de tata. Dacă nu aveți untură, mai bine nu mai faceți, e sfatul meu. Varza călită n-o să aibă niciodată același gust cu ulei.

Am călit-o înnăbușit în monstrul de fontă de la Ikea, cam o oră, adaugând apă când se evapora. Apoi am transferat-o la cuptor, cu capac cu tot, cam o oră, după care i-am luat capacul ca să scadă toată zeama și să devină cu-adevărat o varză călită. De obicei îi pun bulion, boabe de piper și o foaie de dafin, însă acum am vrut-o simplă, simplă, să se simtă că-i varză. Am mancat-o cu cotlet de porc la grătar, mămăligă rece și ardei iute verde sau murat în oțet.

Încercați așa ceva acasă!