Toscana este ceea ce are Italia cel mai bun de oferit, e tărâmul de care m-am îndrăgostit iremediabil. Patria lui Michelangelo și-a lui Brunello din Montalcino, a viilor mângâiate de soare și-a marmurei de Massa și Carrara însuflețită în capodopere. Sub soarele toscan, cu-n Chianti rubiniu în mână, fellinica dolce vitta devine realitate.

Michelangelo m-a fascinat încă de copilă, iar visul meu dintotdeauna a fost să simt miracolul Capelei Sixtine. Nu s-a întâmplat să trăiesc acea pioșenie, încă. Dar am pășit în locurile în care nobilul, dar voit ascetul Michelangelo s-a născut, în ținutul unde vizionarul Da Vinci a creat, pe tărâmul prin care toată omenirea a trăit Renașterea: însorita Toscana.

Să descrii o umbră ce definește musculatura unui Isus pictat de Leonardo sau să povestești despre gleznele fragile ale lui David nu se poate. Lucrurile astea trebuie trăite.

Dar savorile Toscanei, care-mi „bântuie“ și acum simțurile, despre ele v-aș putea vorbi. Dacă aș ști de unde să încep, fără să nedreptățesc…

Viile se-ntind mari și leneșe pe dealurile din Toscana. Aliniate întru perfecțiune. Acea perfecțiune care va izbucni rubinie din butoaie, în fiecare toamnă, sau peste ani și ani, cu nume cântate la fel de leneș: Chianti, Rosso sau Brunello din Montalcino.

Să savurați, măcar o dată-n viață, un Chianti, într-o siestă molcomă, într-un sătuc cu origini etrusce, la San Gimignano. Și tot la San Gimignano să mâncați cea mai bună înghețată din lume. O spun eu și cele două trofee de campion mondial al înghețatei câștigate de Gelateria Dondoli.

Anul acesta aveau în meniu o nouă creație: înghețata Michelle (creată special pentru vizita lui Michelle Obama în Italia, dar prima doamnă a SUA nu a mai ajuns, l-a lăsat pe soțul ei să se mire singur de mărimea Colosseumului). Înghețata Michelle o combinație sublimă de migdale, portocală amară și șofran.

Dar varietatea e cuvântul de ordine la această gelaterie unde vara, în plin sezon, cozile sunt uriașe. În aprilie (low season) noi am stat la coadă doar zece minute. Cum vă spuneam, găsiți de toate aici: de la înghețatele simple – fistic (genială), lămâie, spumă de lapte, ciocolată, rom, stracciatella, caramel, iaurt, zmeură etc – la cele combinate – foret noire (ciocolată și fructe de pădure), vanilie și oțet balsamic sau specialități – grapefruit roz și șampanie, ricotta și fructe de pădure, brânză de oaie (pecorino) și nuci de Sorento, înghețată cu ierburi aromatice. O cupă de înghețată, în cornet, costă 2,5 euro. Să vă mai spun toate celebritățile care-au trecut pe-aici? De la Jamie Oliver și fostul premier al Angliei, Tony Blair, la actorul Michele Placido (comisarul Corrado Cattani din serialul „Carcatița“) și Miss Italia (mai multe câștigătoare).

Dar înghețata și vinurile nu sunt singurele atuuri ale acestui sat turistic: veți găsi aici produse de piele și marochinărie de o calitate extraordinară, produse cosmetice (în special săpunuri), ustensile de bucătărie (tocătoare din lemn de măslin) și alte produse alimentare, în special cârnați și mezeluri uscate din mistreț (specialități toscane). Ca să nu mai vorbesc de nenumăratele sortimente de ulei de măsline: extravirgin, aromatizat cu ierburi, cu trufe etc.

De la San Gimignano, noi am pornit spre Volterra, un sat încă și mai mic, dar la fel de pitoresc, celebru pentru bibelouri și decorațiuni din alabastru. E plin centrul pietonal de magazine care vând astfel de produse, iar în unele dintre ele vânzătorii, totodată artizani, lucrează chiar în fața clienților. De la lampadare și veioze, la diverse figurine sau ouă de Paște, de la albul cel mai pur la culorile cele mai vii, creațiile meșteșugarilor din Volterra te fascinează.

În Volterra am mâncat cele mai bune mezeluri din toată (scurta) vizita noastră în Toscana. La Taverna, unde patronul nu s-a sfiit deloc să ne servească la masă, să stea de vorbă cu noi, să facă glume. Roberto  (un suporter al echipei de fotbal Fiorentina – iar fiul lui de doi ani ne-a demonstrat asta când a strigat „Forza Viola!“) e un somelier și un bucătar incredibil. La Taverna am mâncat cele mai bune mezeluri și brânzeturi făcute în casă: lardo (slănină sărată), pancetta (un fel de bacon neafumat), tobă, prosciutto crudo, salumi, pâine prăjită cu cremă de lardo (untură aromatizată cu diverse ierburi), cârnăciori cruzi-uscați, bruschete, pâine prăjită cu ulei de măsline și sare, pecorino (un fel de cașcaval de oaie, maturat), grana padano.

La Taverna lui Roberto veți găsi după aceste antipasti tot felul de specialități toscane, de la supa ribollita la diverse paste. Dar Roberto vă va spune și alte specialități făcute zilnic în casă, de la pappardelle (paste, un fel de tăieței mai lați) cu ragu de iepure sau mistreț, la înghețata de ou cu piper (pe care am încercat-o și noi).

Însă cel mai bun desert din toată vizita în Toscana e un cannolo pe care l-am mâncat la o cofetărie micuță din Volterra, specializată în dulciuri din sudul Italiei: Pasticeria Miglorini. Un cannolo cu o crustă groasă și crocantă, rumenită și ușor caramelizată, umplut cu o spumă fină de ricotta, plină de bucățele de ciocolată și fructe confiate. Acest desert (cannoli) îl veți găsi în toată Italia, fie nord sau sud, în orice pasticerie sau restaurant din orice oraș sau aeroport, dar făcut industrial. Tocmai de aceea cannoli de la mica cofetărie de familie din Volterra sunt delicioși, pentru că sunt făcuți cu suflet. Iar un delicios cannolo costă  1,5 euro.

Și pentru că tot vă povesteam mai sus de antreurile de la Taverna lui Roberto, o să vă spun că italienii nu concep nicio masă de duminică, în familie, fără ele. Nu trăiesc doar cu paste, știți, ci și cu antipasti (antreuri). Iar diversitate  un cuvânt mic pentru a le descrie: au zeci de mezeluri, zeci de brânzeturi, zeci de bruschete și crostini, zeci de antipasti vegetariene.

Unele dintre cele mai bune pe care le-am mâncat vreodată sunt de la fabrica et F.lli Lombardi, pe care am avut ocazia s-o vizitez și de unde am plecat încărcată cu provizii. O afacere de familie începută acum mai bine de jumătate de secol, a cărei tradiție e dusă mai departe de Lisa, o italiancă simpatică și dependentă de muncă.

În fabrică am văzut bazine uriașe cu fructe de capere în saramură sau măsline verzi puse la desărat, munți de borcane cu tot soiul de conserve: mixuri de ciuperci aromatizate în fel și chip, roșii uscate în ulei, cepe murate, usturoi murat, anghinare în ulei de măsline, castraveciori, măsline de toate felurile, capere și fructe de capere, vinete, zacuști, sosuri și conserve. Chiar dacă nu ești vegetarian, un astfel de platou  de antreuri s-ar putea să-ți zdruncine puțin principiile.

În Toscana pâinea se face fără sare. Asta pentru că în trecut sarea era extrem de scumpă, iar brutarii au renunțat la ea. Și așa a rămas, de atunci, pâinea din această regiune. Recunosc, nu a fost tocmai favorita mea, dar a compensat focaccia, care are mereu deasupra un strat de ulei de măsline și multă sare grunjoasă. Focaccia pe care o găsești la unul dintre multele magazine din Piața centrală din Florența (Mercato centrale, aflată chiar în apropierea Domului). Am lăsat-o la urmă, căci, nu-i așa, save the best for last, se spune. Cred că ceea ce caracterizează cel mai mult cultura culinară a unui popor sunt mesele gătite în familie, cu rețete păstrate de generații, dar și piețele. Iar piața din Florența e un univers culinar, de la produsele tradiționale de o calitate excepțională, la pitorescul vânzătorilor care-și laudă marfa sau al tarabelor stradale unde stau la cozi, laolaltă, americani, asiatici și localnici, pentru a savura unicul fel de mâncare preparat acolo.

În piața centrală din Florența găsiți zeci de mezeluri (prosciutto crudo mai uscat sau mai moale, mai sărat sau mai dulce, salamul crud-uscat, specific zonei, cu boabe întregi de piper, sau cârnații cu anason – anasonul e un condiment foarte folosit în zonă), brânzeturi (buratta este revelația mea: un bulgăre de mozzarella cu un mijloc cremos de brânză și smântână), roșii uscate la soare, hribi deshidratați, antricoate de vită pentru celebra bistecca fiorentina (friptură la grătar), iepuri sau găini, pâine și focaccia, multe feluri de pesto, verdețuri și legume proaspete, de la sparanghel la bob verde.

Iar dacă foamea vă dă târcoale înainte să ajungeți acasă și să gustați din bunătățile cumpărate, puteți încerca oricând un preparat specific zonei: bollito (un fel de rasol de porc, mărunțit și servit într-o chiflă, cu sos și condimente), burtă în sos picant de roșii și ardei iute și lampredotto, preferatul meu și o altă revelație culinară din Italia. Lampredotto, fel secular florentin, mâncare pentru țăranii care primeau resturile ce nu ajungeau pe mesele seniorilor, este stomac de vacă zic unii, de porc, zic alții, fiert împreună cu multe legume, condimentat, tăiat apoi mărunt, servit într-o chiflă (sau fără, în casoletă) cu un sos verde (un pesto mai light din pătrunjel și capere, fără semințe de pin) și cu mult ardei iute pisat, marinat în ulei de măsline.

Știu, acest preparat nu e pentru un stomac sensibil :). Dar dacă nu ați ști ce mâncați, v-ați îndrăgosti. Nu ezitați să-l încercați, e parte din istoria culinară a Italiei.

Cât despre pizza și paste, am încercat diverse feluri. Singura care m-a surprins plăcut a fost o pizza tradițională cu cartofi și rozmarin, pe care am reprodus-o și acasă, în varianta mea. În rest, pot spune cu mâna pe inimă ca am mâncat pizza mult mai bună în câteva locuri din București.

Nu vreau să trag o concluzie, căci sper să mă reîntorc pentru a putea spune că am cunoscut cu-adevărat Toscana, de la pietrele de pe Ponte Vecchio, până la ultimul pahar de Brunello din Montalcino. Căci Toscana trebuie trăită, nu povestită.

Încercați așa ceva măcar o dată în viață!