Halloweenul n-a fost niciodată prea mare sărbătoare în viața noastră. Cel mult un pretext să adăugăm țesut adipos cu ajutorul vreunei plăcinte cu dovleac. Până anul acesta. Căci viața așa cum o știați se temină la poarta grădiniței.

Anul ăsta la noi a fost Halloween 1. Dar aș  începe cu un prequel. Adică mailurile în care eram pregătiți/informați/trainuiți despre ceea ce avea să se întâmple. Și, da, celebrele discuții din celebrele grupuri de WhatsApp. Până să ne dumirim – eu și jumătatea mea mai bună, Sorin, – ne-am trezit că: sărbătorim și Ziua Recoltei, și Halloween și facem și-o scenetă cu animăluțe de pluș. Mă rog, copiii. Meantime, a noastră cânta Halloween Night la unison cu unii de pe Youtube și mânca niște cranii de jeleu cu gust de portocale. Adică intra în Halloween mood. Noi nu!

Am înțeles că trebuie să plimb ursul prin poșetă (pentru scenetă), am dus chiar și-o sticlă de pasatta homemade pentru Ziua Recoltei – (b)eat this! 🙂 -, dar când am primit mailul în care ni se cerea „să-i aduceți pe cei mici costumați în animăluțele preferate, însoțiți de un dovleac scobit, dar nu decorat“, prima reacție a fost să dau Reply și să le spun că nu-mi permite religia.

Apoi am realizat că mulți dovleci avea-voi de scobit de acum înainte și nu pot să mă dau musulmană în fiecare an. Așa că am luat unul mic din supermarket, l-am pasat lui Sorin, că nah, eu cu pasatul. Sau passata. I-am dat cu Google Images și-am găsit ceva ce părea a fi un dovleac prietenos. Parcare laterală caut pe YouTube, da’ nu m-a dus tărtăcuța să gasesc și-un tutorial de sculptat dovleci.

The husband, mai artist, de felul lui, s-a gândit că e mai bine să respecte anatomia lui da Vinci – sau anatomia generally speaking – așa că Dovleac Dinu a avut în cap niște orbite aidoma celor din orice craniu, un nas destul de geometric pentru viziunea asta artistică și un soi de gură mult prea jos poziționată

Așa niște failure related feelings m-au lovit când am văzut dovlecii ăia așa frumos sculptați la grădiniță, că-mi venea să-i provoc un accident dovleacului nsostru urât, să-l scap pe pardoseală, să-l zdrobesc, să-l ucid, ca să-i salvez cumva onoarea. Știți cum se spune: ia uite, maică, ce mort frumos! M-am simțit oarecum răzbunată când am văzut în vestiar (aproape) numai tați deprimați, care n-au scăpat nici de sculptat niște megafițe de dovleci, nici de schimbat copchilașii în costume, costumașe și pălăriuțe.

Ideea e că ăia mici ar fi putut foarte bine asculta o poveste adaptată pentru vârsta lor, ar fi putut participa împreună la decorarea unui dovleac, în loc să stea imobilizați în niște costume inerte și plastifiate, în loc să se dueleze-n bostane. Dar, nu, nene, temele pentru acasă sunt sfinte. Mai ales când le fac părinții. După multe schimburi de mailuri și discuții pe grupuri de WhatsApp.

Ilinca i-a mai dat și pe-acasă cu „It’s Halloween Night not a soul in sight/I hear footsteps/Who’s that coming“ (cântecul e kinda creepy, dar o las să asculte că a învățat singură cuvinte noi în engleză), s-a mai jucat cu niște junk sweets de Halloween (nici măcar ei nu i-au plăcut) și aproape a călărit mopul (n-avem mătură), costumată în animalul Minnie Mouse (altul n-am avut).

În concluzie, viața poate fi pretty scary. Pentru adulți. Când încep copiii grădinița.